Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Spovedania unui învingător

        de Dumitru Ungureanu

„Iată o carte pe care n-o recomand nimănui!”

Aşa mi-a venit să zic, ajuns la capătul celor vreo 500 de pagini ale volumului Acid pentru copii, scris şi semnat de Michael Balzary a.k.a. Flea (2019, Grand Central Publishing, NY). Nu mi-au trebuit, însă, nici 10 secunde ca să-mi dau seama de absurditatea gândului, fiindcă nu recomand niciun titlu prezentat aici, fie românesc, fie străin. RamuRockerul cititor va fi înţeles, desigur, că încerc doar să-mi lămuresc – eu, mie – de ce unele „producţii culturale” m-au „lovit” mai tare decât altele, influenţându-mi stilul de viaţă, atitudinea faţă de lumea înconjurătoare, opiniile politice, viziunea futurologică ş.a.m.d. Mă regăsesc pe acelaşi palier cu ideea expusă de Flea în fraza următoare: „...nu mai simţisem niciodată o astfel de magie care să deschidă inimile tuturor atunci când cântam, nu semăna cu nimic altceva” (p. 490, în varianta românească, traducere de Louis Ulrich, Editura Publica, 2021). Când o carte, un disc, un film sau altă operă de artă îţi deschide inima către ceva minunat, ce n-ai trăit vreodată, mai poţi adăuga cuvinte în plus? Dar dacă interacţiunea îţi produce o stare groaznică, o teamă, un stres, un disconfort psihic, la fel ca pretenţiile unui şef antipatic? De câte ori nu v-aţi simţit agresaţi de vreo muzică tembelă, injectată în urechi ca un vaccin obligatoriu pentru o boală necunoscută?

Fondator şi basist al trupei Red Hot Chili Peppers, Michael Balzary s-a născut în Australia, din părinţi de origine engleză. A avut norocul unei bunici excentrice, de la care a moştenit, pare-se, talentul muzical şi apucăturile nonconformiste. Momentul ei memorabil s-a petrecut la aproape 98 de ani. Apriga englezoaică a participat la un concert RHCP în Melbourne, a intrat pe scenă şi a salutat mulţimea în delir. O încânta faptul că nepotul ei rebel, pe care îl îngrijise cu dragoste şi tandreţe, era aclamat ca rock star. Altfel zis, reuşise şi ea niţel în domeniul divertismentului! Asta îşi dorise şi fiica ei. Mai puţin talentată, mama lui Michael a divorţat de tatăl lui şi s-a căsătorit cu un cântăreţ de jazz, care n-a izbutit să ajungă celebru, în pofida străduinţei. Era sfârşitul anilor 1960, iar cuplul neconvenţional, adept al stilului deşucheat de viaţă specific epocii, s-a mutat din New York în Los Angeles. Obligat să supravieţuiască într-o lume nebun de frumoasă, micul Michael a crescut permanent liber să facă orice îi trece prin minte. Iar prin mintea fiecărui copil trec degrabă prostii şi chestii scandaloase, mai ales când asistă zilnic la scene neplăcute în familie. Se explică prostiile prin faptul că Michael era băiat? Păi, şi sora lui, Karyn, se comporta la fel, fără să ajungă ulterior la notorietatea fratelui. Mediul în care s-a dezvoltat copilul a permis configurarea personajului şi a personalităţii artistice pline de culoare, originalitate, energie şi nonconformism.

Deşi publicată cu subtitlul Memorii, cartea nu e aşa ceva. Textele scurte, de la câteva rânduri la câteva pagini, sunt scrise chiar de rocker, nu de vreun scriitor-fantomă. Sinceritatea scriiturii se observă în detaliile fruste, iar amănuntul că autorul lasă oricând vreo distracţie anostă pentru o carte bună spune totul despre el. Afirmat cu basul electric, Flea a început să cânte însă ca trompetist în şcoala primară şi-n colegiu. A intrat la facultate la 46 de ani, după ce pusese bazele unui conservator particular de muzică dedicat copiilor săraci. „...puştii au tipuri diferite de inteligenţă, unii artistică, alţii sportivă, alţii academică, dar cu toţii merită să fie educaţi, toţi merită o şansă ca să arate ce pot” (p. 307). S-a îmbogăţit din rock, dar n-a risipit banii, încă de mic ştiind foarte bine să-i chivernisească. Iar dacă s-a drogat şi a făcut toate tâmpeniile posibile până la 30 de ani, ceva (probabil într-un viitor volum va spune ce anume!) l-a determinat să renunţe la excesele tipice rockerilor: sex, drugs, drinks. „...am înţeles că niciun drog nu a fost vreodată necesar pentru o experienţă revelatoare” (p. 374). Azi, conştient de norocul său, îşi mărturiseşte păcatele fără să ţină lecţii de morală. Cui şi de ce?

Cartea pare adresată puştimii aflate la vârsta alegerilor, căreia societatea contemporană îi oferă câteva căi aparent lesnicioase către bogăţie şi faimă: showbiz, sport, infracţiune. Flea le-a încercat pe toate. Fizicul nu l-a ajutat să ajungă cineva în baschet. Infracţiunile, fiind minore, i-au fost trecute cu vederea, dar cazierul său e neşters. Pentru showbiz a muncit al dracului de mult, zdrelindu-şi degetele pe corzile basului, la modul propriu, nu figurat. „Băşici şi sânge, care se transformau cu mândrie în bătături”. Evident, prezenţa talentului e de la sine înţeleasă, nu şi suficientă. „...toţi avem locul nostru sacru, dar, ca să ajungi la el, trebuie să ai o misiune clară şi un scop în care să crezi” (p. 275). Altfel zis, muncă!

Idealist, Flea nu e, totuşi, un aiurit. Palmaresul o certifică.

© 2007 Revista Ramuri